YOU TUBE BAR

Loading...

miercuri, 11 februarie 2009

Introducere in religia antica greco romana -1-

NOTIUNI GENERALE

Religia antică a vechilor zei este şi astăzi prea puţin cunoscută nu numai de pasionaţii de mitologie dar şi de cei care studiază istoria religiei sau antropologia. De regulă, referindu-se la religia antică, se extrapolează la un summum de credinţe din care fiecare extrage ce vrea. Astfel în categoria de religie „păgână“, antică, intră tot ceea ce înseamnă religia greco-romană, feniciană, egipteană, asiro-babiloniană, iraniană, celtică, dacică care se generalizează la întreaga lume antică.
De asemenea, există această tendinţă de a ignora graniţele între aceste religii antice şi a reduce totul la un numitor comun: religia antică = religie politeistă, imorală, idolatră având drept scop glorificarea unor fiinţe supranaturale numite zei, având ca structură o clasă de preoţi sau sacerdoţi care oficiază anumite ritualuri, la date diferite, în temple sau alte locuri de rugăciune: dealuri, copaci, pietre sfinte. Totul este învăluit în mister şi superstiţii, iar când se face referinţă la religia antică se au în vedere lucrurile exterioare religiei: ritualuri, sărbători, rugăciuni, superstiţii, ruine de temple şi alte lucruri care nu ţin de esenţa religiei antice.
În ceea ce priveşte această carte, ea se referă strict la religia greco-romană. Trebuie spus că toate aceste idei care s-au impus forţat, sunt neconforme cu realitatea operei antice. Astfel religia antică nu avea numai o componentă exterioară ci şi una interioară, subtilă, spirituală.
Esenţa religiei antice o constituia comuniunea oamenilor cu zeii care sălăşuiau în interiorul inimii noastre.
Acest fapt reiese din fragmentul lui Salustius din opera sa „despre zei şi lume“. Noi intrăm în comuniune cu zeii dacă suntem buni şi ne îndepărtăm de ei dacă suntem răi. Deci esenţa religiei antice era acea unire la nivel mental cu zeii care reprezentau binele absolut si imuabil. Ei erau prin însăşi natura lor buni şi ne ajutau întotdeauna. Ei nu se puteau coborî decât în suflete curate, pioase, temătoare de zei, pline de virtute, bune.
De aceea întreaga doctrină antică se baza pe glorificarea binelui absolut si imuabil.
Pentru a sublinia faptul că în religia antică doar cei buni, drepţi, iubitori de zei erau ajutaţi, voi cita un fragment din cartea „Viaţa lui Appollonius din Tyana“, un înţelept antic care a săvârşit multe minuni: „Şi, întrucât ritualul cere oamenilor care vin să se întâlnească cu zeul spre a întreba oracolul să fie puri atunci când sosesc, altminteri vor auzi un «Ieşi afară din templu» – socotesc că cel care vrea să cunoască viitorul trebuie să fie de o mare curăţenie, să nu aibă nici o pată pe suflet şi să nu poarte în cuget rănile vreunui păcat.“
Aşadar cei care veneau la templu trebuiau să fie fără nici o pată, altfel zeii nu le vorbeau şi îi pedepseau pentru răutăţile şi nelegiuirile lor deoarece lumina nu poate sta alături de întuneric, omul sfânt de cel criminal, cel credincios de cel necredincios, cuviinciosul de adulterin, cel cumpătat de cel beţiv. Zeii nu se puteau amesteca cu răutăţile lumii.
Strălucirea lor era mult mai mare pentru a fi atinsă de aceste răutăţi.
Astfel omul antic religios care dorea să intre în comuniune cu zeii, trebuia să fie bun.
Pe de o parte exista această comuniune cu zeii, pe de altă parte exista o întreagă formulă de purificare a celui care dorea să fie bun, iar pentru a împiedica ca sufletele să greşească, existau mai multe mijloace: artele, cunoştinţele si exerciţiile, rugăciunile, sacrificiile şi iniţierile, legile si constituţiile, procesele si pedepsele.
Reprezentanţii supranaturali erau: zeii, daimonii, eroii, nimfele, nereidele, spiritele naturii.
Zeii erau de mai multe feluri: superiori care au făcut esenţa şi inferiori. Ei guvernau lumea, legile, oamenii şi principiile bune. Natura lor era întotdeauna bună, ei ajutau oamenii, şi nu îşi preschimbau forma pentru a nu se „murdări“.
Daimonii erau buni şi răi. Cei răi îi torturau pe oamenii răi, aşa cum spune Salustius: „Pedepsele sunt îndreptate împotriva sufletelor care se supun pedepselor, sau daimonilor. Pedepsele constituie în a rătăci pe pământ (posibile fantome sau strigoi n.n.) şi în a fi chinuite de daimoni“. Zeii reprezentau şi uşa care apăra mintea omului de daimonii răi.
Ca structură religia antică avea:
1) Preoţi şi preotese
Preoţii erau împărţiţi în colegii. Avem astfel colegiul preoţilor salieri (ai lui Marte), flaminali (ai lui Jupiter), arvali etc. De asemenea zeiţele aveau preotese: preotesele lui Minerva, Junona, Venus.
2) Templele
Templele reprezentau cerul zeilor. Acolo zeii erau glorificaţi prin sacrificii şi ceremonii.
Salustius spune: „templele imită cerul, altarele - pământul, statuile zeilor - viaţa, rugăciunile - principiul inteligenţei, simbolurile scrise puterilor superioare, plantele şi pietrele - materia, victimele sacrificate - viaţa iraţională din noi.“
Templele erau aşezate în zone înalte, în zone de o frumuseţe fără seamăn, în marile oraşe pe înălţimi sau coline, la sate şi chiar şi în peşteri.
3) Doctrina antică
Doctrina antică reprezintă partea esenţială a religiei antice.
Seneca spunea: „Mai întâi trebuie să crezi în zei, apoi să ştii că ei conduc lumea şi apoi să ştii că ei poartă de grijă oamenilor.“
Doctrina antică se referă la: geneza terrei, naşterea zeilor, natura zeilor, lumile subtile şi reale ale Universului, providenţa zeilor, naşterea omului, virtute, bunătate, lege, căi de comunicare cu zeii, structura psihicului uman şi răsplata zeilor.
4) Rugăciuni, sacrificii, ceremonii
Sacrificiile erau cheia religiei antice. Salustius spunea: „Rugăciunile fără sacrificii sunt doar discursuri. Sacrificiile sunt sufletul rugăciunii.“
Rugăciunile şi sacrificiile reprezentau chiar o comunicare cu zeii. Rugăciunile erau directe; ele se adresau zeilor.
„O sfântă zeiţă Pământ…“
„Părinte Marte, te rog şi te implor…“
Zeilor le plăcea arderile de jertfe. Ei veneau în sufletul oamenilor şi îi ajutau.
Ceremonialele erau pentru purificare şi pregătire (ex.: Misterele din Eleusis de comemorare a morţii), sau evocarea unui eveniment mitologic (ex.: Isiada sau ceremonia lui Isis).
De asemenea, religia antică avea foarte multe ritualuri: spălarea (purificarea) într-un râu curgător, rugăciuni în Larium către Pluton pentru a ocroti sufletele strămoşilor, etc.
5) Morala
Morala religiei antice este prea bine cunoscută. Doar oamenii pioşi şi buni le plăceau zeilor.
Darurile zeilor erau: „Virtutea, Cumpătarea şi Credinţa“.
Îndatoririle tinerilor erau: „Zeii, părinţii şi legile“.
Oamenii învăţau: să respecte părinţii (aceste sărbători de cinstire a părinţilor numite Parentalia, de cinstire a sufletelor părinţilor numită Laralia), să respecte zeii, să respecte oamenii, să găzduiască oaspeţii, să facă bine binele, să spună adevărul, să se conducă după virtute, să respecte tot ceea ce este viu, să respecte legile şi statul.
Acestea erau crezul omului moral în lumea antică.
Oamenii considerau că cei buni ajung în câmpiile Elizee sau Paradis unde este bine şi fericire, iar cei răi sunt chinuiţi în Tartar.
Morala antică se referă şi la pedepsirea unor fapte rele precum: lovirea de părinţi, necredinţa, impietatea, adulterul, omorul ş.a.
Aceasta era religia antică. O religie a binelui absolut, a moralei. Oamenii erau mai buni, mai curaţi. Doctrinele filosofice antice glorificau acest tip de religie, glorificau binele, bunătatea, chibzuinţa, blândeţea şi sacrificiul.
Ele ajutau fiinţa umană. Ei aveau până şi ideea de mântuire: cei buni erau ridicaţi la cer şi transformaţi în zei, ei erau nemuritori şi sălăşuiau cu zeii în Olimp. Astfel Romulus a fost ridicat la cer şi transformat în zeu sub numele de Quirinus, Hercule a fost ridicat de asemenea la cer, Asclepios de asemenea. Ei au primit răsplata lor de la zei.
Zeii au creat: lumea, omul, legile, principiile.
Zeii au apărat: lumea, omul, legile, principiile.
Astfel femeia a fost creată de Zeul Vulcan, iar bărbatul de titanul Prometeu.
Aşadar, religia antică departe de a fi o religie amorală, idolatră, era o religie a binelui în care cei buni erau recompensaţi şi cei răi pedepsiţi.