miercuri, 11 februarie 2009

omul sacru si omul idolatru

Fiinţa umană a fost înzestrată de zeul suprem nu numai cu raţiune şi cu gândire, dar şi cu dorinţa de a afla tainele de nepătruns ale universului, de a se întoarce din nou la Demiurg şi de a intra în comuniune cu el, într-un cuvânt, de a medita. Omul încearcă să se întoarcă la supremul zeu, să se închine acestuia, să se roage lui, să-şi echilibreze sufletul pe aceeaşi lungime de undă cu cea a Divinităţii. Dintotdeauna au existat în toate timpurile, religiile şi regiunile, oameni mistici şi opusul lor: oamenii idolatri, cei care neînţelegând misterele s-au pornit a venera lucrurile făcute de zeu ca fiind chiar zeul. Oamenii idolatri sunt orgolioşi, sieşi suficienţi, vor să pară docţi însă se închină la tot ceea ce este urât Divinităţii: pietre, statui, desene, reprezentări grafice, obiecte, moaşte, icoane, sfinţi, relicve şi multe altele.
Religia omului idolatru este o religie exterioară, supusă superstiţiilor şi obiectelor din jur. Străin de orice formă de evlavie şi de divinitate, omul idolatru consideră că Adevăratul creator stă în lucruri. El respectă totul fără a înţelege de ce?! Dar el crede că aşa e mai bine, că aşa se apropie mai mult de divinitate. Omul idolatru este întotdeauna un om superstiţios, credul care poate fi uşor păcălit. Îi poţi vinde uşor un obiect pe care să-l botezi relicvă sfântă pentru că el nu numai că crede dar şi consideră că în acea relicvă stă manifestarea sacrului?! El caută divinul, sacrul, dar spre dezamăgirea lui acesta nu vrea să i se arate!
În religia antică ca de altfel în toate religiile marea masă a profanilor erau idolatri. Oameni simpli care nu înţelegeau tainele zeilor, care nu aveau o comuniune directă cu ei şi în care nu sălăşuia duhul zeilor – Bonus Genius – care să-i înveţe adevărata formă de închinare la zei, erau idolatri!
Un caz celebru de om idolatru îl prezintă scriitorul antic Lucian de Samosata în opera Alexandru sau profetul mincinos. El îl declară pe Rutilianus un bărbat destoinic dar foarte superstiţios.
„Dintre ei, primul şi cel care stătea în fruntea tuturor a fost Rutilianus, bărbat foarte destoinic în toate privinţele şi care trecuse prin multe dregătorii ale romanilor, dar neînchipuit de superstiţios şi încrezător până la absurd în religie.
Numai să fi văzut o piatră stropită cu ulei sau presărată cu flori, că şi cădea îndată la pământ, închinându-i-se. Rămânea acolo vreme îndelungată, se ruga în faţa ei şi cerea pietrei să-i dea tot ce putea fi spre binele lui.“
Aceşti oameni pot fi sinceri, pot crede sincer însă sunt mult prea ancoraţi în exterior şi nu pot găsi divinitatea. Ei suferă din cauza aceasta.
Diferiţi de ei sunt oamenii mistici, oameni care caută divinitatea în ei înşişi, oameni care au o comuniune cu ea şi în care duhul zeilor Bonus Genius este prezent în ei şi îi învaţă ce este bun. Exemplul cel mai concludent de om mistic în care duhul zeilor se manifestă în el a fost fără îndoială Socrate.
Despre Socrate, Xenofon a scris în cartea sa Apologia lui Socrate, că acesta era inspirat de duhul zeilor. Astfel Xenofon spune: „Şi în ce fel introduc divinităţi noi (spune Socrate în faţa adunării ateniene), dacă spun că glasul divinităţii se împotriveşte, arătându-mi ce trebuie să fac?“ Mai departe Xenofon vorbeşte despre Socrate astfel: „Socrate a luat din nou cuvântul zicând: «Haide, ascultaţi şi restul, aceia dintre voi, care vor şi mai vârtos să nu creadă că am fost cinstit de divinitate. Odată Chairefan întrebând de faţă cu mulţi alţii oracolul din Delfi despre mine, Apollon i-a răspuns că nu se află om mai nobil mai drept şi mai cuminte ca mine.»"
Oamenii mistici adesea râd de cei idolatri pentru că ei spun: „Dacă adoratorii lui Hristos ne critică pe motiv că lemnul sau aurul modelate de mâna cutărui artist nu pot fi zei, apoi atunci înţelepciunea lor este culmea ridicolului, deoarece numai un om care-şi va fi pierdut mintea ne poate învinui pe motiv că noi credem că aceşti idoli ar fi chiar zei.“
Heraclit spune despre idolatrii: „Ei oferă rugăciunile lor la statui, care sunt nişte ziduri luate drept zei şi eroi.“
Diferenţa dintre oamenii idolatri şi cei mistici este că cei mistici au căutat divinitatea în interior, în ei înşişi. Aceasta le-a răspuns şi a trimis duhul EI în ei. Misticii au realizat legătura deplină cu zeul fiind deplini cunoscători ai tainelor divinităţii. Ei au un echilibru interior, o fericire şi o bunătate fără egal. Pentru că, aflaţi sub protecţia divină, misticii sunt dăruiţi şi cu darurile acesteia care sunt întotdeauna bune şi îndeamnă la iubirea faţă de zei, oameni; respectul pentru legile divine, stat, părinţi, natură.
Un mistic iubeşte omul şi nu-i face niciodată rău. Cunoscând legile divine şi fiind insuflat de duhul zeilor, un om mistic curăţă din dogma scrisă tot ceea ce a fost făcut, scris, răuvoitor sau neînţeles de oameni. El iubeşte în atâta măsură omul, încât nu pune dogma deasupra lui, etichetându-l în păcătos şi rău. El pune omul în centrul atenţiei sale şi cu ajutorul înţelepciunii izvorâtă din legile divine explicate de duhul zeilor, îl ajută şi-l transformă.
Omul mistic, cunoscând tainele universului ştie că omul rău nu este de vină pentru faptele sale ci este aţâţat de daimonii răi.
Omul idolatru este centrat spre exterior considerând lumea obiectivă şi materială demnă de închinat. El fuge de adevărata închinare în duh şi adevăr, în rugăciune şi fapte bune complicându-şi neîncetat dogmele şi considerându-le expresia zeului însuşi!?! El face din dogmă supremul lui ţel. Uită dogma divină, legile divine şi se focalizează pe tradiţie. El nu ştie că zeul nu poate face rău, nici nu poate îndemna pe oameni să facă rău pentru că el reprezintă binele absolut şi imuabil.
Omul idolatru este foarte vulnerabil la fluctuaţiile discursurilor unor oameni rău intenţionaţi, care extrag din dogmă ce le convine şi care îi acuză pe ceilalţi.
Omul idolatru este lipsit de duhul zeilor şi nu poate distinge bine de rău! Oamenii idolatri, neavând ca îndrumător duhul zeilor, necunoscând nici dogmele divine, nici legile divine pot astfel accepta un enunţ profund uman şi al daimonilor răi care stipulează că poţi ataca sau chiar omorî semeni de-ai tăi. Daimonul rău şi omul rău insuflat de acest spirit malefic, distorsionează adevărul. Daimonul rău nu era în ereticul ars pe rug ci în inchizitorul care îl condamnase la moarte. Pentru ca deformarea să fie desăvârşită daimonul rău justifică acest fapt, această crimă prin „apărarea sfintei religii invocându-l ba pe zeul suprem ba chiar pe Dumnezeu, bineînţeles necrezând în EI!
Având cunoaşterea deplină a divinităţii şi a sacrului, un om mistic, condus de duhul zeilor, nu poate face rău. El este luminat de duhul zeilor, care-i prezintă binele şi răul. El este apărat de acelaşi duh divin de orice atac, gând al daimonilor răi. El este eliberat de păcat şi de răutate!
Un om idolatru, străin de orice manifestare a sacrului în el însuşi, neînţelegând divinitatea, nu poate face distincţia dintre legile EI şi legile oamenilor şi intră în jocurile de culise politico-religioase. Un om idolatru poate fi astfel făcut să creadă că divinitatea a zis să omoare pe ceilalţi.
Unii pot vedea manifestările şi minunile daimonilor răi, care iau chipul divinităţii şi îi îndeamnă la rele. Omul idolatru nu atacă aceste gânduri, crezându-le manifestarea divinităţii.
În acest sens „Sf.“ Augustin declara că: „Omul idolatru este astfel vulnerabil. El nu ştie nici taina divinităţii.
Aceasta precizează că divinitatea niciodată nu poate face rău şi nici îndemna pe alţii să facă rău fie şi în numele ei (sau mai ales în numele ei) deoarece atunci s-ar încărca de blesteme pentru că a omorât sânge nevinovat, ar cădea pe o treaptă inferioară, s-ar transforma în ceva rău (daimon rău,
erinie) şi ar aştepta să fie judecată de cineva iar divinitatea nu doreşte acest lucru!
Insă despre omul mistic şi cel idolatru vom mai vorbi. Ideea centrală este ca omul să fie cât mai mistic cu putinţă, să se adreseze direct divinităţii prin rugăciuni cât mai simple, să respecte legile divine, să facă bine şi să iubească oamenii. Să iubească oamenii, să cinstească divinitatea şi să nu facă niciodată rău, indiferent de justificările dogmatice ale oamenilor. Să fie sincer şi pios înaintea divinităţii, în care să creadă din tot sufletul. Taina religiei antice este zeificarea în trup a omului prin intervenţia directă a duhului zeilor – bonus genius. Când acesta vine în om îl înnobilează; îl îmbunează, îl apropie de divinitate şi sacru. Să ne apropiem aşadar de divinitate şi nu de statui, de zei, şi nu de tradiţii, pentru că numai astfel sacrul se va manifesta în noi. Cum? Prin rugăciuni directe! Fără jertfe sau alte artificii exterioare. Ea ne ajută, ne aude pentru că: „Zeii sunt buni şi ne ajută întotdeauna“ (Salustius).